Notice: Undefined offset: 0 in /home/brancher/public_html/articol.php on line 22

Notice: Undefined offset: 0 in /home/brancher/public_html/articol.php on line 23

Warning: getimagesize(poze/86-) [function.getimagesize]: failed to open stream: No such file or directory in /home/brancher/public_html/articol.php on line 23
Amintiri proustiene
office@branche.ro       0727.340.355      0752.120.726

Branché Nr. 14, Iulie 2014


Alunițele – „semne de frumusețe” sau semnale de boală?
Casa cu ferestre luminate
La Mǎlini
Amintiri proustiene
Comoara din Cerdac: Mǎnǎstirea Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfânt
Winmarkt continuǎ investiţiile în centrul comercial din Piatra Neamţ
Teatrul “Mihai Eminescu”, templul culturii botoşǎnene
Muzeul chihlimbarului
Destinaţie culinarǎ: Via Margherita
Frumuseţi de lângǎ noi: Frânturi dintr-o poveste a naturii
Sejur în Barcelona... pentru iubitorii de frumos

Amintiri proustiene

 

Fiindu-i alǎturi lui Marcel Proust zi de zi, timp de opt ani, Céleste Albaret era singura care ştia cel mai bine persoana, trecutul, prieteniile, iubirile, concepţia despre lume, gândirea sau opera lui celebrului scriitor. Dupǎ ce timp de 50 de ani refuzase sǎ dezvǎluie ceva din viaţa lui Proust, ajunsǎ la 82 de ani, dar mai ales fiind dezamǎgitǎ de faptul “cǎ unii, cu mai puţine scrupule, îl trǎdaserǎ de mult prea mult pe Marcel Proust”, a acceptat sǎ redea publicului amintirile acelor ani. Aceste amintiri au fost consemnate de Georges Belmont în cartea Domnul Proust, (Bucureşti, Editura Albatros, 2004) din care redǎm şi noi un mic crâmpei.
Într-o noapte Marcel Proust a ţinut sǎ se ducǎ la poetul Francis Jammes, unul dintre primii care scrisese elogios despre cartea lui, Swan. Francis Jammes locuia foarte departe, iar cum în perioada rǎzboiului nu prea mai gǎseai taxiuri, a decis sǎ meargǎ pe jos. Între timp s-a anunţat şi tir de baraj împotriva unui zeppelin sau a unui raid de avioane... La întoarcere, scriitorul a venit încǎrcat de “trofee”, borul pǎlǎriei fiind plin de aşchii mici de metal picate din cer sau de la tirurile artilieriei, iar sufletul sǎu mândru de o întâmplare nostimǎ:
“ -Vai  de mine, domnule, uitaţi-vǎ cu ce tinichele v-aţi pricopsit! Înseamnǎ cǎ nu aţi venit cu maşina. Nu v-a fost fricǎ?
-Nu, de ce sǎ-mi fie, Céleste? Era un spectacol de toatǎ frumuseţea! [...] Poate cǎ mǎ urmǎrise cineva şi m-a vǎzut ezitând ori împiedicându-mǎ în bezna aceea, cǎ nu era luminǎ decât când exploda vreun obuz. Mi-a spus: «Se pare cǎ nu prea vedeţi pe unde s-o luaţi. Doriţi sǎ vǎ însoţesc? Unde mergeţi?» I-am spus cǎ merg pe bulevardul Haussmann şi am pornit-o amândoi, flecǎrind. [...] Şi ştii, Céleste, ca sǎ-ţi spun tot... ei bine! era un hoţ. Ghicisem din capul locului, dar n-am lǎsat sǎ se vadǎ nimic pânǎ în momentul când sǎ ne despǎrţim. I-am mulţumit foarte mult şi i-am spus: «Aţi fost foarte amabil cǎ m-aţi însoţit. Îmi permiteţi sǎ vǎ pun o întrebare? De ce nu m-aţi atacat?» Îţi reproduc cuvânt cu cuvânt ce mi-a rǎspuns: «O, nu, pe un om ca dumneavoastrǎ, nu, domnule».”

Fiindu-i alǎturi lui Marcel Proust zi de zi, timp de opt ani, Céleste Albaret era singura care ştia cel mai bine persoana, trecutul, prieteniile, iubirile, concepţia despre lume, gândirea sau opera lui celebrului scriitor. Dupǎ ce timp de 50 de ani refuzase sǎ dezvǎluie ceva din viaţa lui Proust, ajunsǎ la 82 de ani, dar mai ales fiind dezamǎgitǎ de faptul “cǎ unii, cu mai puţine scrupule, îl trǎdaserǎ de mult prea mult pe Marcel Proust”, a acceptat sǎ redea publicului amintirile acelor ani. Aceste amintiri au fost consemnate de Georges Belmont în cartea Domnul Proust, (Bucureşti, Editura Albatros, 2004) din care redǎm şi noi un mic crâmpei.

 



Într-o noapte Marcel Proust a ţinut sǎ se ducǎ la poetul Francis Jammes, unul dintre primii care scrisese elogios despre cartea lui, Swan. Francis Jammes locuia foarte departe, iar cum în perioada rǎzboiului nu prea mai gǎseai taxiuri, a decis sǎ meargǎ pe jos. Între timp s-a anunţat şi tir de baraj împotriva unui zeppelin sau a unui raid de avioane... La întoarcere, scriitorul a venit încǎrcat de “trofee”, borul pǎlǎriei fiind plin de aşchii mici de metal picate din cer sau de la tirurile artilieriei, iar sufletul sǎu mândru de o întâmplare nostimǎ:

 


“ -Vai  de mine, domnule, uitaţi-vǎ cu ce tinichele v-aţi pricopsit! Înseamnǎ cǎ nu aţi venit cu maşina. Nu v-a fost fricǎ?-Nu, de ce sǎ-mi fie, Céleste? Era un spectacol de toatǎ frumuseţea! [...] Poate cǎ mǎ urmǎrise cineva şi m-a vǎzut ezitând ori împiedicându-mǎ în bezna aceea, cǎ nu era luminǎ decât când exploda vreun obuz. Mi-a spus: «Se pare cǎ nu prea vedeţi pe unde s-o luaţi. Doriţi sǎ vǎ însoţesc? Unde mergeţi?» I-am spus cǎ merg pe bulevardul Haussmann şi am pornit-o amândoi, flecǎrind. [...] Şi ştii, Céleste, ca sǎ-ţi spun tot... ei bine! era un hoţ. Ghicisem din capul locului, dar n-am lǎsat sǎ se vadǎ nimic pânǎ în momentul când sǎ ne despǎrţim. I-am mulţumit foarte mult şi i-am spus: «Aţi fost foarte amabil cǎ m-aţi însoţit. Îmi permiteţi sǎ vǎ pun o întrebare? De ce nu m-aţi atacat?» Îţi reproduc cuvânt cu cuvânt ce mi-a rǎspuns: «O, nu, pe un om ca dumneavoastrǎ, nu, domnule».”