office@branche.ro       0727.340.355      0752.120.726

Branché Nr. 62, Septembrie 2018


Valoarea terapeutică a strugurilor
Cum tratăm dermatita de scutec
Educarea copilului se face în echipă
Cum să dormim corect
Tescovina - un elixir al tinereţii şi sănătăţii

Educarea copilului se face în echipă

 

Rareş Ignat, psihoterapeut de cuplu şi familie

www.psihoterapiafamiliei.ro

 

Răsfăţ – un cuvânt complex ale cărui sinonime acoperă o paletă largă de semnificaţii, pornind de la simpla plăcere a mângâierii, la alint, desfătare şi terminând cu huzur şi răzgâiere.

 

Cândva am participat la o discuţie într-un grup care îşi punea problema dacă există sau nu răsfăţ la copii. Totul a pornit de la un curent de opinie care spune părinţilor că este „departe de adevăr” dacă cineva afirmă că pot fi manipulaţi de copilul care plânge. Mai precis se susţinea că „un copil nu simulează niciodată nefericirea, iar plânsul nu este un act controlat/calculat. Copiii plâng pentru că uneori se simt copleşiţi şi au nevoie de dragoste” şi ca atare “dacă nu există un răspuns la lacrimile lor, ei pot să se simtă neiubiţi pe măsură ce cresc”. Este adevărat că un copil (sau adolescent) are nevoie să fie ascultat şi înţeles şi are nevoie să fie lăsat să aleagă pentru a-şi dezvolta independenţa, însă în dorinţa de a oferi copilului cât mai mult, de a-l pune în valoare, de a-i refuza cât mai puţine, pot să apară uneori exagerări, care în timp afectează dezvoltarea normală a copilului şi trăsăturile sale de caracter.


Până la urmă, în cadrul discuţiei am agreat că principalul aspect legat de răsfăţ nu ţine de faptul că-i arăţi copilului tău prea multă afecţiune, ci de relaţia între nivelul efortului depus şi recompensa obţinută. Astfel, dacă eforturile depuse pentru recompensa sunt în discrepanţă cu eforturile depuse de alţi copii în condiţii similare, copiii pot întâmpina probleme de adaptare, de socializare, care pot afecta în viitor viaţa personală şi profesională, prin crearea unor aşteptări nerealiste. În plus, este necesar să ne asigurăm că el/ea va înţelege suficient de bine cum poate evolua această relaţie dintre efort şi rezultat.


În cazul în care cel mic are de la început aşteptări nerealiste, se poate instala o detaşare faţă de realitatea înconjurătoare, fiind puţin pregătit să facă faţă problemelor vieţii, pe care poate nici nu le conştientizează. Aşteptările nerealiste pe care le dezvoltă ca urmare a discrepanţei între eforturi şi rezultate vor fi în cele din urmă penalizate de contextele ce vor necesita o “strângere a curelei”. Respectarea unor limite, “graniţe” comun agreate de către toţi părinţii, reprezintă un aspect esenţial în evitarea răsfăţului. Fiecare părinte trebuie să înveţe cum să reziste uneori la lacrimile şi rugăminţile copiilor şi să îşi rezerve timp pentru a explica «de ce nu se poate». Încălcarea acestor limitări, făcută adesea din afecţiune, devine în timp o sursă de conflict şi de tulburări comportamentale.


În grupul de discuţie am mai agreat şi că existenţa unor reacţii comportamentale contradictorii ale adulţilor poate să stimuleze comportamentul problematic al copilului. Astfel, existenţa unor situaţii în care pentru aceeaşi problemă comportamentală, mama (sau tatal etc) stabileste o sancţiune, în timp ce mătuşa (sau bunicul etc) transmite mesajul că „nu e nimic grav, toţi copiii fac asta”, îl face pe copil să pună la îndoială credibilitatea adulţilor şi să “profite” de amândoi rând pe rând.  Mai mult, se poate ajunge cu uşurinţă la situaţia etichetării unui părinte ca fiind “bun” sau “rău”. O bună educare a copilului se poate face doar în echipă.