office@branche.ro       0727.340.355      0752.120.726

Branché Nr. 65, Decembrie 2018


Terapia de recuperare interdisciplinară a copiilor cu CES
Roiniţa - forme de utilizare în uz intern
Plictiseala la copii
Istoria Sfintei Mănăstiri Govora
Cu ce înlocuim proteinele animale

Plictiseala la copii

 

Autor: Monica Bolocan, psiholog pentru copii şi adolescenţi

www.psiholog-pentru-copii.ro

 

 

“Mami, m-am plictisit!” sau “Nu vreau să fac asta, e plictisitor!”. De câte ori v-aţi auzit copilul plângându-se de plictiseală înconjurat fiind de un morman de jucării sau având la dispoziţie nenumărate posibilităţi de a-şi umple timpul? Cel mai adesea însă, copiii se plâng de plictiseală atunci când este vorba de făcut teme sau altceva ce le solicita depunerea unui efort fizic sau mental. În acest caz, este vorba mai degrabă despre un deficit de formare a mecanismelor psihologice ale motivaţiei interne decât de plictiseala propriu-zisă.


Ce este plictiseala?

Plictiseala este o stare profund subiectivă. În mod evident, fiecare dintre noi are propria percepţie asupra a ceea ce este plictisitor, dar şi a intervalului de timp după care ceva, ce iniţial ne-a trezit interesul, devine plictisitor. Este sentimentul că ai vrea să faci ceva interesant, dar nu ştii ce! Ceva trebuie să se întâmple sau cineva trebuie să intervină pentru a te scoate din aceasta stare. Starea de plictiseală nu depinde însă de stimulii existenţi în lumea înconjurătoare, ci de interesul psihologic subiectiv pentru acei stimuli la un moment dat, precum şi de capacitatea de automotivare. Astfel, conştientizarea stării de plictiseală necesită un anumit nivel de dezvoltare a structurilor cognitive implicate, nivel disponibil după vârsta de 6-7 ani, când începe să se dezvolte capacitatea internă de automotivare. Copiii mici nu se pot plictisi! Ei pot fi, în schimb, fie suprastimulaţi, fie stimulaţi insuficient. Ambele condiţii generează o stare de disconfort psihic care duce în cele mai multe cazuri către manifestări comportamentale necorespunzătoare.


Când se plictisesc copiii?

Există câteva situaţii care determină cel mai frecvent starea de plictiseală la copii:

● Când timpul lor liber în care au posibilitatea de a face orice doresc este foarte limitat, copiii fiind implicaţi permanent în activităţi structurate în care sunt ghidaţi de un adult şi îngrădiţi de reguli. Practic, ei nu învaţă cum să se joace singuri şi îşi pierd creativitatea şi spontaneitatea.

● Când sunt suprastimulaţi şi creierul lor s-a obişnuit cu o anumită cantitate şi intensitate de stimuli (spre exemplu, când folosesc excesiv tehnologia audio-video). În acest caz, copiii s-au obisnuit cu “ceva” din exterior care să le solicite interesul şi nu şi-au dezvoltat abilitatea de a căuta în ei înşişi resursele pentru stimulare.

● Când au o frustrare pe care nu ştiu sau nu pot să şi-o exprime direct şi o “deturnează” în plictiseală, ca de exemplu atunci când au nevoie de atenţia şi afecţiunea părinţilor sau când se manifestă gelozia fraternă.


Când devine plictiseala o problemă?

Toţi copiii se plictisesc din când în când. Este o stare psihologică normală. Aşa cum nimeni nu poate fi tot timpul fericit, tot aşa nimeni nu poate fi tot timpul automotivat şi plin de interes. Problema intervine atunci când copiii se plictisesc prea repede, prea uşor şi prea mult. După vârsta de 6-7 ani, manifestarea excesivă a stării de plictiseală poate fi un semn al unui deficit de dezvoltare a motivaţiei interne (sau automotivaţiei). Este un prim semnal că acel copil va avea, mai devreme sau mai tarziu, dificultăţi de organizare, planificare, stabilire şi atingere de obiective. Un copil care se plictiseşte repede va avea dificultăţi să înveţe sau să se implice în orice fel de activitate, fizică sau mentală, care îi va solicita efortul.


Spre exemplu, copiii care au ADHD (Tulburarea de deficit de atenţie şi hiperactivitate) suferă de o forma de plictiseală. Aceasta pentru că, în cazul lor, este afectată funcţionalitatea unei anumite zone a scoarţei cerebrale care răspunde de funcţiile cognitive “executive”, superioare (inhibitie, autocontrol, planificare, organizare etc). Practic, ei au nevoie fie de o stimulare foarte intensă (cum este cea oferită de jocurile video), fie de elemente de noutate şi interes pentru a nu se plictisi.


Plictiseala este prezentă şi în cazul copiilor care au fost mult prea răsfăţati, primind foarte repede şi usor orice şi-au dorit sau fiind răsplătiţi material într-un mod excesiv (prin oferirea de cadouri sau alte recompense materiale). Lipsiţi de exerciţiul motivaţiei interne şi obisnuiţi să primească ceva pentru orice fac, copiii răsfăţaţi ajung să fie total dependenţi de aspectele materiale ale vieţii, dar şi de ceilalţi, pentru a-i satisface nevoile interne de stimulare. Ca adulţi, ei ar putea dezvolta comportamente de dependenţă (de mâncare, alcool, calculator, jocuri de noroc, bani, cumpărături etc) pentru “a nu se plictisi”. De asemenea, copiii care utilizează excesiv tehnologia multi-media (televizor, calculator, tabletă etc) ajung, ca urmare a suprastimulării neuro-cognitive de un anumit tip, să devină dependenţi de acest tip de stimulare vizuală şi să “se plictisească” de orice altceva care nu generează acelaşi nivel de neurostimulare.


Când este vorba de plictiseală şi când este altceva?

Când spun că se plictisesc, nu toţi copiii identifică şi definesc corect această stare. Mulţi dintre ei fac această afirmaţie atunci când se lovesc de dificultatea de a face ceva. Spre exemplu, copiii care au dificultăţi de percepţie sau de procesare a informaţiei vizuale se pot “plictisi” să deseneze, să coloreze sau să facă puzzle-uri sau să scrie şi să citească. Cei care au probleme de procesare auditivă îşi pierd răbdarea atunci când li se vorbeşte prea mult sau când ascultă poveşti. Ca părinţi, este important să vă daţi seama când este vorba cu adevărat despre plictiseală şi când este vorba despre dificultatea de a face ceva anume sau despre lipsa motivaţiei interne.

 

Foto credit: Maria Roman